Nu am avut ocazia să alerg după o mașină de înghețată, însă am alergat după autobuz cât să-mi ajungă o viață întrega. Ideea de a prinde la timp un mijloc de transport în comun, împreună cu așteptatul la o coadă sau o mulțime care insistă să te împingă din spate, încercând toți deodată să fie primii la ceva, toate acestea sunt un fel de coșmar. Mai mic sau mai mare, în funcție de gravitatea situație.
Le-am văzut în filme și întâmplător, prin diferite emisiuni și documentare. Mașinile de înghetață, un rai colorat pe patru roți, spre care cei mici aleargă fericiți. Au apărut și la noi, dar nu este același lucru. Cum este Halloween-ul, spre exemplu. Încercăm fără să fim parte din acea poveste.
Povestea noastră este alta.
În funcție de cum îți privești trecutul, acesta poate fi extraordinar, frumos, trist sau neinteresant. În ultimii opt, nouă ani de zile mi-am privit viața mai atent. Am crescut iar un capitol se încheia, voiam să înțeleg ceva, să dau valoare lucrurilor care m-au adus până în prezent și m-au făcut să fiu tot ceea ce sunt astăzi. Pentru că ideea este Binele, într-o formă, poate, mai puțin înțeleasă. Viața noastră este povestea noastră. Ar fi ideal să simțim că Am fost aici...
Înghețata mâncată în urmă cu câteva zile m-a determinat să scriu acum. Mi-e dor de dulciurile copilăriei mele, spuneam în sinea mea, tristă pentru câteva momente. Astăzi, indiferent de preț, toată înghețata are același gust fad. Papilele nu se mai bucură cum se bucurau odată, creierul nu mai zâmbește.
Ca orice copil, aveam și eu obsesiile mele. Nu mă interesau orice fel de dulciuri, evident. Vara era despre înghețata Polar pe băț (sper că așa se numea - dacă vă amintiți, scrieți-mi). Am întrebat și observat că nimeni nu își mai amintește ceva despre ea. Uneori am impresia că am visat-o, doar. Am avut un vis despre cea mai bună înghetață din lume, îmbrăcată în ciocolată și bucățele de alune. Mirosul, gustul, ambalajul, totul era o poveste.
Dar înainte de înghețata divină, guma Turbo mă fascina. Deși era foarte tare, uneori nu se putea mesteca deloc, tot chinul acela îmi plăcea. Mai ales că veneau la pachet cu abțibilduri. Doar cu mașini, care mai de care. Preferatele mele erau cele roșii.
Oferta de dulciuri, cel puțin în orașul meu, era foarte săracă până după jumătatea anilor '90, când a apărut JOE iar percepția noastră despre viață s-a schimbat.☺ Totuși, o pungă de pufarine tot găseai sau o inimioară Finetti, în două culori (cacao-vanilie). Uneori primeam o linguriță, alteori eram nevoită să mă folosesc de degete, nerăbdătoare. Atunci, tot ce știam despre Finetti era în varianta inimioară.
În perioada grădiniței, ciocolata Kiss cu aromă de banane (numai cu aromă de banane), Eugenia, tubul de Bonibon, oul de ciocolată Kinder, Rom. Când banii nu erau suficienți, te mulțumeai cu bomboane simple, ciocolata Scufița roșie, napolitanele Carmen, ciocolata Ciucaș, foarte parfumată, cu o aromă puternică. Imi amintește puțin de ea Sweet Obsession, se găsește la Penny (una dintre cele cu hârtie portocalie și gust de portocale(?) Cam asa ceva, dar mult, mult mai bun Ciucașul.
Ciocolata Americana, cumpărată din micul magazin din gară, în zilele în care mergeam la plimbare cu tata. Iubeam gara. Și sucul Sprite, evident la sticlă de un sfert. Tot în perioada Scufița Roșie mai exista o ciocolată-napolitană în ambalaj galben, micuță. Mai știe cineva cum se numea ? Era destul de bună, crunchy. Când nu îți permiteai altceva dulce, aceasta era soluția.
După 1995 au apărut napolitanele Joe. Fabrica se afla la Timișoara pe vremea aceea, aveam să aflu mai târziu. Aproape de casă. Multă reclamă i se făcea lui JOE, ăsta. Concursuri peste concursuri, să cumpăram cât mai multe și să trimitem prin postă ambalajele. Se câștigau prin tragere la sorți tot felul de lucruri pe placul copiilor. Eu îmi doream o bicicletă. N-am câștigat-o, mi-a trimis-o Iepurașul până la urmă. Era albastră și multe răni mi-a mai făcut.
Pliculețele TANG au apărut tot în acea perioadă. Ai mei nu mă lăsau să consum prea multă apă colorată și aromată, avea un gust suspect. Conținutul acelor pliculețe se dizolva în apă și aveai suc. Erau ieftine și toată lumea cumpăra.
În cazul în care primeai din străinătate ciocolată Milka(rețeta originală) sau o cutie mare de Nesquik, erai dumnezeu. Mâncam Nesquik din cutie, cu lingura, iar Milka mi se părea cea mai fină ciocolată din lume. În afară de văcuță și nume, astăzi nu-ți mai amintește nimic de vechea ciocolată elvețiană.
Exista un mic magazin de unde reușeam să-mi cumpăr dulciuri "de lux", adică Raffaello la bucată, Mars, Snickers, Twix, însă tot pe JOE sau Africana mă bazam.
Penultima despre care vreau să vorbesc este ciocolata Galactic. Se găsea într-un magazin, pe drumul dus-întors de la școală, la sfârșitul anilor '90. Costa în jur de 9000 de lei vechi și era cea preferată de mine, umplută cu rom, extraordinar de bună.
Ambasador de la Kandia. Descoperită prin anul 2003. Avea biscuite înăutru și nu era atât de dulce, exact cum îmi place. Dacă vorbim de comfort food, ciocolata cu biscuiți, iaurtul de băut și pufuleții-inele cu ceapă, mare fericire și în prezent.
Nostalgie. N-am fost niciodată o mare consumatoare de dulce, însă nu pot uita gustul copilăriei prin toate acele mici răsfățuri. Pe primul loc rămâne, cu siguranță, înghețata Polar pe băț, care îmi îmbracă într-un fel de magie primii ani ai vieții mele.
Cum arată nostalgia gustului tău ?
Surse imagini
http://dincopilariamea.blogspot.com
https://etimpu.com
Le-am văzut în filme și întâmplător, prin diferite emisiuni și documentare. Mașinile de înghetață, un rai colorat pe patru roți, spre care cei mici aleargă fericiți. Au apărut și la noi, dar nu este același lucru. Cum este Halloween-ul, spre exemplu. Încercăm fără să fim parte din acea poveste.
Povestea noastră este alta.
În funcție de cum îți privești trecutul, acesta poate fi extraordinar, frumos, trist sau neinteresant. În ultimii opt, nouă ani de zile mi-am privit viața mai atent. Am crescut iar un capitol se încheia, voiam să înțeleg ceva, să dau valoare lucrurilor care m-au adus până în prezent și m-au făcut să fiu tot ceea ce sunt astăzi. Pentru că ideea este Binele, într-o formă, poate, mai puțin înțeleasă. Viața noastră este povestea noastră. Ar fi ideal să simțim că Am fost aici...
Înghețata mâncată în urmă cu câteva zile m-a determinat să scriu acum. Mi-e dor de dulciurile copilăriei mele, spuneam în sinea mea, tristă pentru câteva momente. Astăzi, indiferent de preț, toată înghețata are același gust fad. Papilele nu se mai bucură cum se bucurau odată, creierul nu mai zâmbește.
Ca orice copil, aveam și eu obsesiile mele. Nu mă interesau orice fel de dulciuri, evident. Vara era despre înghețata Polar pe băț (sper că așa se numea - dacă vă amintiți, scrieți-mi). Am întrebat și observat că nimeni nu își mai amintește ceva despre ea. Uneori am impresia că am visat-o, doar. Am avut un vis despre cea mai bună înghetață din lume, îmbrăcată în ciocolată și bucățele de alune. Mirosul, gustul, ambalajul, totul era o poveste.
Dar înainte de înghețata divină, guma Turbo mă fascina. Deși era foarte tare, uneori nu se putea mesteca deloc, tot chinul acela îmi plăcea. Mai ales că veneau la pachet cu abțibilduri. Doar cu mașini, care mai de care. Preferatele mele erau cele roșii.
Oferta de dulciuri, cel puțin în orașul meu, era foarte săracă până după jumătatea anilor '90, când a apărut JOE iar percepția noastră despre viață s-a schimbat.☺ Totuși, o pungă de pufarine tot găseai sau o inimioară Finetti, în două culori (cacao-vanilie). Uneori primeam o linguriță, alteori eram nevoită să mă folosesc de degete, nerăbdătoare. Atunci, tot ce știam despre Finetti era în varianta inimioară.
În perioada grădiniței, ciocolata Kiss cu aromă de banane (numai cu aromă de banane), Eugenia, tubul de Bonibon, oul de ciocolată Kinder, Rom. Când banii nu erau suficienți, te mulțumeai cu bomboane simple, ciocolata Scufița roșie, napolitanele Carmen, ciocolata Ciucaș, foarte parfumată, cu o aromă puternică. Imi amintește puțin de ea Sweet Obsession, se găsește la Penny (una dintre cele cu hârtie portocalie și gust de portocale(?) Cam asa ceva, dar mult, mult mai bun Ciucașul.Ciocolata Americana, cumpărată din micul magazin din gară, în zilele în care mergeam la plimbare cu tata. Iubeam gara. Și sucul Sprite, evident la sticlă de un sfert. Tot în perioada Scufița Roșie mai exista o ciocolată-napolitană în ambalaj galben, micuță. Mai știe cineva cum se numea ? Era destul de bună, crunchy. Când nu îți permiteai altceva dulce, aceasta era soluția.
După 1995 au apărut napolitanele Joe. Fabrica se afla la Timișoara pe vremea aceea, aveam să aflu mai târziu. Aproape de casă. Multă reclamă i se făcea lui JOE, ăsta. Concursuri peste concursuri, să cumpăram cât mai multe și să trimitem prin postă ambalajele. Se câștigau prin tragere la sorți tot felul de lucruri pe placul copiilor. Eu îmi doream o bicicletă. N-am câștigat-o, mi-a trimis-o Iepurașul până la urmă. Era albastră și multe răni mi-a mai făcut.
Pliculețele TANG au apărut tot în acea perioadă. Ai mei nu mă lăsau să consum prea multă apă colorată și aromată, avea un gust suspect. Conținutul acelor pliculețe se dizolva în apă și aveai suc. Erau ieftine și toată lumea cumpăra.
În cazul în care primeai din străinătate ciocolată Milka(rețeta originală) sau o cutie mare de Nesquik, erai dumnezeu. Mâncam Nesquik din cutie, cu lingura, iar Milka mi se părea cea mai fină ciocolată din lume. În afară de văcuță și nume, astăzi nu-ți mai amintește nimic de vechea ciocolată elvețiană.
Exista un mic magazin de unde reușeam să-mi cumpăr dulciuri "de lux", adică Raffaello la bucată, Mars, Snickers, Twix, însă tot pe JOE sau Africana mă bazam.
Penultima despre care vreau să vorbesc este ciocolata Galactic. Se găsea într-un magazin, pe drumul dus-întors de la școală, la sfârșitul anilor '90. Costa în jur de 9000 de lei vechi și era cea preferată de mine, umplută cu rom, extraordinar de bună.
Ambasador de la Kandia. Descoperită prin anul 2003. Avea biscuite înăutru și nu era atât de dulce, exact cum îmi place. Dacă vorbim de comfort food, ciocolata cu biscuiți, iaurtul de băut și pufuleții-inele cu ceapă, mare fericire și în prezent.
Nostalgie. N-am fost niciodată o mare consumatoare de dulce, însă nu pot uita gustul copilăriei prin toate acele mici răsfățuri. Pe primul loc rămâne, cu siguranță, înghețata Polar pe băț, care îmi îmbracă într-un fel de magie primii ani ai vieții mele.
Cum arată nostalgia gustului tău ?
Surse imagini
http://dincopilariamea.blogspot.com
https://etimpu.com
Comentarii
Trimiteți un comentariu