Alina şi reţeta de sendviş

Am ţinut mult ca astăzi să vă povestesc o întâmplare amuzantă din liceu, în complicitate cu cea mai pufoasă dintre pufoase creme de brânză din întreg Universul. Şi pentru că e sâmbătă, 4 martie, început de primăvară. Uite un motiv în plus să fim veseli şi să ne amintim momentele colorate ale vieţii noastre.


Încă de mică mi-a plăcut mâncarea. Mi-a plăcut să mănănc, să gătesc, să o urmăresc pe mama în bucătărie atunci când pregătea tortul de Crăciun. Adoram sărăţelele cu caşcaval în combinaţie cu pasta de brânză dulce, făcută în casă şi îngheţata de căpşuni şi banane. Ce aş mai putea spune, eram o gurmandă convinsă.

Am tratat mâncarea cu respect şi interes inclusiv în anii tulburi ai adolescenţei. În timp ce alţi colegi îşi pregăteau prânzul pentru şcoală fără prea mult interes, adică clasicul sendviş cu pâine albă, salam şi unt, eu concepeam reţete sănătoase şi pline cu gust. Altfel cum ? Dacă nu mănânci acasă sau la restaurant, asta înseamnă că trebuie să consumi alimente mai puţin nutritive ? Şi apoi, încet, încet, transformi asta într-un stil de viaţă ?!
Nu, merci !

Povestea 

Alina era numele uneia dintre colegele mele de liceu. O fată mică de statură, cu părul negru ca abanosul, plină de viaţă şi romantică până la cer şi înapoi. Ne înţelegeam bine, însă nu eram foarte apropiate sau cele mai bune prietene. Ne despărţeau cumva, aşa cum se întâmplă în anii adolescenţei, preferinţele muzicale, modul de gândire şi stilul în care alegeam să ne petrecem timpul liber.
Cu toate acestea, în pauze şi în timpul orelor, ne amuzam de tot felul de lucruri, ne ajutam la teme şi făceam review-uri live, despre ultima placă de păr achiziţionată sau rimel ce-ţi alungeşte genele până într-o altă dimensiune.

Într-o zi, la orele prânzului, când fiecare îşi scotea pacheţelul cu mâncare, Alina observă în sendvişul meu ceva nemaivăzut. Alb... verde... negru... uşor portocaliu... Ce să fie oare ?
O văd cum priveşte întrebătoare şi nu durează mult până o aud:
- Ce ai în sendviş ? ...pare ciudat.
- Adică... cum ciudat ?
- E ceva verde, apoi negru... şi portocaliu...
- Alina, acesta e un sendviş sănătos. Îmi pare rău că te înspăimântă frunza de salată verde, proaspătă şi crocantă, crema de brânză pufoasă cu somon, măslinele cărnoase care ţi se topesc în gură şi pâinea neagră, cu seminţe de floarea soarelui şi ulei de măsline.
E adevărat, sunt fan brânză, fan legume verzi, fan pâine sănătoasă şi milkshake-uri cu banane. Eu nu pot cu salamul şi margarina.
- Bine, dar nici eu cu frunza ta de salată, măslinele şi crema de brânză dubioasă.
- Dar e foarte bun ! Uite, o jumătate de sendviş pentru tine. Gustă şi ai să-ţi schimbi părerea despre ce înseamnă mâncarea la pachet.
- NICIODATĂ ! Mănâncă tu aşa ceva ! Numai când mă gândesc mi se face rău. Bleah !
-Ok, atunci! Poftă bună !

Cum nu poţi obliga pe nimeni să-şi schimbe părerea despre anumite lucruri brusc, tot ce poţi face este să aştepţi momentul potrivit, chiar de vor fi săptămâni, luni sau chiar ani. Fiecare dintre noi are propriul sistem de a supravieţui în această lume şi propria experienţă de viaţă. Tocmai de aceea, nu este bine să judeci sau să consideri că dreptatea absolută stă în mâinile tale. Ochelarii de cal sunt contraindicaţi oricărui impuls de a călca în picioare convingerile celuilalt. Oricare ar fi acestea.

Am aşteptat trei luni de zile până când miracolul s-a produs. Ne propusesem noi fetele să călătorim cu trenul, să dormim în gări şi camere de hotel. Am născocit un plan şi am reuşit să chiulim într-o zi de vineri de la scoală. Planul a fost să ne întoarcem abia duminică seara. În dimineaţa de vineri, la ora  8, ne urcaserăm deja în tren.
Experienţa a fost frumoasă, fără incidente  neplăcute. Numai că, pe drum la întoarcere, cam batea vântul prin bugetul nostru de călătorie. Nu apă, nu mâncare. Tot ce mai aveam era un pachet de biscuiţi, 2 mere şi 2 sendvişuri ale mele, puse de rezervă.  Da, sendvişuri cu salată verde, măsline şi cremă de brânză cu somon.
Când a realizat, Alina a început să râdă şi noi odată cu ea.

Pinterest.com

-Dă-mi-l încoace ! Dă-mi bucata cea mai mare ! Mi-e atât de foame, aş mânca şi un crocodil.
Îmi place gustul cremei de brânză, are o aromă interesantă, e pufoasă când o simţi în gură şi gustul discret de mărar îmi aminteşte de reţeta de casă a bunicii. Ea punea mărar. Cum se numeşte ?
- Se numeşte Delaco, Brânză pufoasă. O găseşti în supermarketuri, în mai multe sortimente.
- Îmi place şi salata. E crocantă şi merge de minune cu crema de brânză. Se completează perfect.
- Până la urmă, să înţeleg că nu e nimic dubios în legătură cu sendvişurile mele ? :)
- Nu, deloc. M-am grăbit puţin când am condamnat alegerea ta. E chiar bun şi gustos. 
  Nu începe şi se termină lumea cu salamul şi margarina, se pare.

Happy Ending !