În anii care au urmat după pierderea motanului, nimeni nu se gândea la posibilitatea de a avea un nou membru cu patru picioare în familie. Deși este absurd să pui răul în față, refuzam orice gând care ducea spre această dorință comună și ascunsă. Nimeni nu voia să recunoască. Dacă se întâmplă ceva rău ? Dacă vom experimenta curând aceeași suferință ? La un moment dat, nu știu cum, am început să devin puțin mai relaxată în preajma subiectului și mă atașasem de ideea de a avea o nouă pisică. Îmi doream una persană, nu orice pisică. Îi arătam mamei poze, poate, poate înțelege ceva și îmi face o surpriză de ziua mea. Nu am preferințe când vine vorba de animale, le iubesc pe toate la fel, însă atunci intervenise mica traumă și mă obseda gândul de a o avea cât mai urgent pe cea mai cea dintre toate. Albă, pufoasă, cuminte, năsuc mic și coadă stufoasă, etc.
Nu a fost să fie, la scurt timp am abandonat această dorință. Un animal de companie înseamnă din nou multă responsabilitate și timp investit să-i fie lui bine. Altfel nu îți iei animal, dacă nu ai timp sau chef de el, pe post de obiect de decor viu. Am așteptat, o bună perioadă fără meow, meow printre picioarele mele, liniște în casă, mai puțin păr.
Numai că toamna lui 2010 a spus STOP, gata cu relaxarea! Și nu numai unul, ci doi. La pachet. I-a găsit tata în spatele unei piețe, lăsați pe o pungă galbenă de gunoi, în bătaia sorții. Aveau doar câteva săptămâni, născuți undeva pe la sfârșitul lui august, începutului lui septembrie. Slăbuți și înfometați, speriați de pașii grăbiți ai trecătorilor. Mai aveau o surioară cu ei, dar aceasta a fost repede adoptată de o femeie pentru că era mai frumoasă. Am mers cu pâine înmuiată în lapte cald, ne-am împrietenit puțin și am plecat cu ei acasă. Un motan și o domnișoară, Mițu și Veve.
Mițu este motanul familiei. Are o personalitate puternică, este încăpățânat și uneori rău cu Veve. Mai ales când vine vorba despre locurile de dormit, ale ei fiind mereu mai bune, asa consideră el. Însă este cea mai bună pisică din lume, deloc agresiv sau rău intenționat. Extrem de sociabil, dacă ar fi după el ar aduce acasă toate pisicile de pe stradă. Iubește să fie ținut în brațe și alintat, ar putea trăi doar cu dragoste și mâncare, după cum puteți observa, este cam plinuț. Nu se mulțumește niciodată cu o porție, așteaptă și ceva extra, dar am învățat să țin sub control asta. Mițu a împrumutat ceva din personalitatea mea, adică nu se mulțumește cu puțin, are așteptări, dorințe, ar explora întreg cartierul dacă ar fi după el. Așa eu, lumea. Pe când Veve este comodă, iubește să stea în casă, puțin la fereastră și cam atât.
Veve, domnișoara familiei, aproape 8 ani dar a rămas micuță. Cine nu o știe poate să spună că nu are mai mult de 2-3 ani. Adoră să se joace, să doarmă și să mănânce, ca orice pisică sănătoasă. Are blana lungă și te cheamă să o perii de câteva ori pe zi. În perioada de năpârlire doar asta vrea de la tine, încontinuu. Mai puțin sociabilă, preferă singurătatea până se plictisește de ea însăși și vine la noi pentru porția de afecțiune. Iubește mâncarea uscată, bea multă apă și nu-i plac pisicile străine pe teritoriul ei. O enervează și câteva vrăbiuțe ce au cuiburi aproape de una dintre ferestrele noastră. Dorința ei este să le vâneze într-o zi, dar până astăzi, altceva în afară de muște sau fluturi n-a reușit să prindă, ceea ce este foarte bine, zic.
Pisicile abandonate au nevoie de timp. Nu a fost atât de simplu, am parcurs un drum lung până aici. Veve a fost destul speriată și traumatizată la început, nu avea încredere în noi, îl ignora pe Mițu, ne luptam să o scoatem din locurile în care se ascundea. Numai noaptea era vie și veselă, o auzeam cum se joacă singură. Când se făcea dimineață, dispărea. După 5 luni am reușit să o obișnuiesc să vină în pat, la mine pe piept. Stăteam câteva ore așa, pentru ea, deși aveam lucruri de făcut.
Mițu era mai bine. Foarte vocal încă din prima noapte, probabil îi lipsea mama lui. Îmi amintesc că am stat până la ora 5 dimineața și ne-am jucat. Eram super obosită, simțeam că îmi explodează capul. Dacă mă opream începea să plângă, deci nu m-am oprit până târziu. Când mi-a fost imposibil să mai stau, l-am luat în brațe și ne-am așezat pe pat. Am început să-l mângâi ușor pe mustăți și pe cap până ce a adormit, dar nu înainte să-mi prindă bluza cu lăbuțele și să sugă materialul. Așa am reușit să dorm și eu câteva ore.
În septembrie se fac 8 ani de Mițu și Veve. Zilnic descopăr ceva nou în legătură cu ei și sunt foarte bucuroasă pentru că lucrurile au evoluat în această direcție, sunt fericiți și sănătoși, ceea ce este cel mai important.
x
Comentarii
Trimiteți un comentariu