Cum îi învăţăm pe cei mici să iubească natura având grijă de ea

Pământul se confruntă cu o mulţime de probleme. Este de datoria noastră să învăţăm următoarele generaţii despre importanţa protejării mediului înconjurător, care poate afecta în mod direct viaţa şi sănătatea tuturor. Să le oferim educaţia corespunzătoare celor mici, astfel încât să devină responsabili, atenţi şi conştienţi de impactul negativ pe care îl poate avea orice obicei greşit, pe termen lung. Pentru că Terra este casa noastră, un fel de operă de artă a Universului, pe care o poluăm, o defrişăm şi o batjocorim în fiecare zi.

Cine îşi mai aminteşte Earth Song ? Videoclipul acelei piese care mi-a îngrozit copilăria, arătându-mi o altă faţă a realităţii. Nedreptatea din jur şi dorinţa de a aduce o schimbare mă urmăresc până prezent.

După vârsta de 9 ani am fost binecuvântată cu o învăţătoare mult iubită de noi toţi, un pedagog de excepţie, un om minunat. Timpul petrecut la şcoală însemna bucurie nesfârşită, provocări interesante, culoare şi muzică. Asta pentru că se punea mare preţ pe creativitate şi pe potenţialul nostru. Ştia cum să ne capteze atenţia pentru un subiect important, prin activităţi distractive, proiecte frumoase. Aveam şi uniformă, deşi nu era obligatorie. Ne privea mereu cu drag: "frunzuliţele mele...". Asta pentru că uniforma însemna o vestă verde ca o primăvară pe care o purtam cu mândrie. Iubea natura. Ne-a învăţat şi pe noi să o preţuim, îngrijind florile şi plantele din colţul verde al clasei. Pe fereastră priveam spre grădina secretă din spatele şcolii, locul pe care mai târziu l-am transformat noi toţi, mânuţă cu mânuţă, împreună cu cei mari, într-un mic paradis. Am creat şi curăţat o grădină magică unde am lăsat în urma mea o mulţime de amintiri frumoase.

Curăţenia de la sfârşitul semestrului...

La sfârşit de semestru veneam la şcoală cu saci menaj, mănuşi, mătură şi făraş. O zi fiind dedicată curăţeniei prin clasele pustii. Apoi alergam pungi de pufuleţi luate de vânt în curtea şcolii, străngeam orice mizerie, PET, rest de prânz. Nu ni se părea o muncă nedemnă, ba din contră, făceam concurs cine umple mai repede sacii de gunoi. 

Marea provocarea a venit într-un an, atunci când doamna învăţătoare a avut o idee genială. 

"Cum ar fi să readucem la viaţă grădina din spatele şcolii, rămasă în paragină ?"

Ajunsese un loc în care "elevi răi" făceau "afaceri" şi fumau. Nici un elev cuminte nu se încumeta să se apropie, deşi era o mică oază de linişte, în mijlocul oraşului, cu vegetaţie sălbatică şi un nuc bătrân. Atunci când lucrările au început, nimeni nu ştia la ce să se aştepte. Treptat, însă, visul învăţătoarei a devenit realitate. Vegetaţia sălbatică excesivă a fost distrusă. În locul ei s-au plantat flori, plante frumoase de toate soiurile, pomi. S-au construit alei cu pietriş pe care ne puteam plimba liniştiţi, în timpul pauzelor, fie ploaie, fie soare. Sub nuc au fost asezate scaune din butuci de lemn.

Am învăţat să manevrăm o roabă unde încărcam frunzele ce cădeau toamna din nucul bătrân. Trei fete ne chinuiam mândre să o mişcăm din loc pentru a ajunge la container, nefiind deloc uşoară. Dar înainte de toate, ne băteam cu frunzele căzute, un covor de frunze arămii sub picioarele noastre. Tot sub acel nuc se petreceau conflictele, împăcările, zilele leneşe în care te refugiai să scapi de toţi, cu cea mai bună prietenă.

Am înţeles devreme că trebuie să am grijă de natură, că este firesc să fac asta. Nu am aruncat niciodată o hărtie pe jos şi sunt de-a dreptul obsedată pentru colectarea selectivă a deşeurilor. Uneori mă îngrozesc când îmi reamintesc cum era colectat gunoiul, în copilăria mea, pe strada mea.

Iubesc natura, copacii, aerul curat, spaţiile verzi, parcurile şi pădurile. Mirosul plantelor, al pământului după ploaie. Am scris şi un articol dedicat pădurilor în care mă aventurez, uneori. Adun, dacă am ocazia, mizeria şi PET-urile lăsate de oameni, în urma lor. Nu permit nimănui să arunce nimic pe jos, în prezenţa mea. Iar oamenii învaţă prin puterea exemplului, treptat.  

Atunci când voi deveni mamă...

Îmi doresc să-i ofer copilului meu cea mai bună educaţie. O atitudine şi o abordare eco-friendly. Să preţuiască natura, să facă alegeri sustenabile, prietenoase cu mediul înconjurător. Să ridice o hârtie de pe jos, chiar dacă nu este a lui. Pentru că schimbarea vine prin fiecare om şi numai împreună putem face o diferenţă în lume.

Vreau să trăiască emoţia plantării unui copac, să cultive o legumă şi să-i urmărească fiecare etapă din procesul de creştere. Vreau să se caţere în copaci şi să descopere universuri. 
Să caute magie în comuniune cu natura.

Suntem rezultatul a tot ce am trăit până în prezent şi a modului prin care am ales să ne raportăm la viaţă. Părinţi, educaţie, casa copilăriei, profesori, prieteni, totul ne-a modelat. Am fost o norocoasă, mi-am creat lumi fantastice, ce mai târziu nu mi-au permis să mă mulţumesc cu puţin. M-am căţărat în toţi copacii şi am stat serile afară, până tâziu. Îmi consideram grădina una fantastică, plină de creaturi nevăzute, zâne şi spiriduşi, deşi era doar o simplă grădină, până la urmă.

Am să închei acest articol cu un fragment de amintire din grădina magică a copilăriei mele, locul în care mi-am petrecut primii 11 ani din viaţă. Cele mai frumoase vise se contruiesc împreună cu natura şi mână în mână cu imaginaţia cei mici pot descoperi locuri feerice, ce mai departe ajută la o dezvoltare armonioasă.

Grădina mea era magică, nu exista una mai frumoasă ca ea. Tocmai faptul acesta, că era unică, mă făcea să cred asta. Unica așa cum sunt oamenii care au ceva de spus, care îi inspiră pe ceilalți într-un mare fel. Ea putea liniștită inspira alte grădini pentru că era specială. Avea viață, magie, poveste...

Mă bucura indiferent de anotimp, dar cel mai mult îmi plăceau perioadele în care strângeam frăguțele printre trandafirii sălbatici, roz și vișinii, în care mă înțepam de fiecare dată și căpşunele dulci sau cele culese necoapte și mâncate așa, din prea multă nerăbdare. Apoi vara, mă prindea seara în grădină, pe aleile de piatră împrejmuite de gardul viu.Teiul înflorit care mirosea dumnezeiesc, umbrela în formă de ciupercă gigant, în jurul ei scaunele din lemn, cerul infinit, plin de stele, spre care ridicam deseori privirea.

Joaca De-a v-ați ascunselea printre plante, după copaci, badminton şi genunchi juliţi cu rolele. Eram convisă că sunt înconjurată de creaturi nevăzute şi lumi paralele, pline de magie. A fost cea mai frumoasă variantă de copilărie pe care mi-o puteam dori...

***